Confiteor

In urma unei conversatii cu amicul meu M., mi-am amintit cum era pe vremea cand eram studenta la Conservator si cantam la pian...M. m-a intrebat de ce imi place Debussy, intrucat pentru el este doar compozitorul care i-a torturat copilaria. I-am raspuns ca pentru mine au existat in principal 4 nume: Bach - filosofie, Mozart - imaginatie, Debussy - inovatie, si Rachmaninov - sexualitate. Si brusc mi-am amintit cum e sa simti toate aceste lucruri curgand din degete pe clape, sa vezi cum prind viata sub ochii tai si ai celor care te asculta, sa ai satisfactia de a le arata celorlalti o versiune cu totul noua a ceea ce stiau deja...si probabil ca daca mai aveam pianul in casa la ora la care mi-au rascolit mintea toate aceste amintiri m-as fi asezat pe scaun in fata lui, ca sa ii cer iertare ca mi-au trebuit 27 ani pentru a-mi da seama cat m-a ajutat fiinta lui. Pentru ca m-a ajutat in primul rand sa ma cunosc pe mine si propriile-mi limite, m-a ajutat sa incerc sa le depasesc si apoi sa plang cand nu am reusit sa o fac, m-a ajutat sa citesc mai usor oamenii de langa mine, dar mai ales m-a ajutat sa simt...Sa simt o mare parte din gama umana de sentimente, sa simt ce simt altii si sa impun o anume simtire lor...E greu de explicat in cuvinte...poate ca acum nu incerc decat sa imi justific mie o decizie luata intr-un anume moment al vietii...sau poate ca tot ce vreau este sa ma laud...sau poate ca pur si simplu am remuscari pentru a fi cedat prea usor aceasta tortura - deoarece de multe ori era o tortura - in fata unei situatii prea laice pentru a le compara intre ele.
Iar acum stau pur si simplu si imi scald auzul in liniile calde ale unui Concert 3 de Rachmaninov, in interpretarea unui solist prea putin cunoscut, poate cu mult mai putin talentat (dar la Rachmaninov e nevoie poate prea putina de talent, la cat e de flexibil te conduce muzica sa il canti...), dar poate o idee mai perseverent decat mine...si mi se face rusine cand, la anumite pasaje, imi trece prin cap "Uite, aici as fi subliniat mai mult dominanta...oops, a macelarit tot pasajul...habar n-are sa arate trecerea dintre tonalitati...ale naibii acorduri...", s.a.m.d., stiind prea bine ce ar fi trebuit sa apara in acele locuri si ce as fi facut eu si cu cat mai bine ar fi sunat in stilul meu...Dar nu pot decat sa imi inghit nodul din gat, si sa imi las urechile sa planga, si sa incerc cu ipocrizie sa ascult fara sa aud alte variante ipotetice din mintea mea...

Graduation day

I felt un unexplainable desire of writing this blog in English...Probably because in time I came to express myself quite well in this language...Sometimes maybe even better than in my own native one...And it is, somehow, more expressive in a lot of ways than the other...It is simply closer to feelings...Not necessarily more flexible, simply more linked to them...I don't have a subject for this blog yet, hopefully I'll get some inspiration out of Michael Flatley's music...As for the rest...God knows (I know, Amorf, "don't insult my intelligence").
This is exactly how life goes in general...Often we don' have a certain direction, we let us live and go with the flow (as, again, my friend says), and time decides whether we'll take the left or the right, whether we'll go up or down, whether we'll choose right or wrong...Et caetera. It is simply a matter of trust in our Faith, and of hope, that Life will decide for us better than we would at that time. And I think that such an exercise of trust does good for our soul, from time to time. It teaches us how to accept the others around us, no matter the situation. And it also shows us if we are dignified to receive the supreme title of "human" being. For being "human" is, above all, the most important quality in the world. And we, people, often forget this, and hurt the one next to us...And realize we've hurt them only when it is far too late...And then it is only up to the one we've hurt to be human enough and forgive us... (In some ways, my dear M., we never grow up...no matter how desperate we are to prove to us and to others this thing, we remain forever the same children, that sometimes cannot solve their own problems and need others to help them...)
A few days ago I took this exam myself...And had to accept the humanity of my husband...Words cannot express the pain one feels in such a situation...And I like to believe that I passed my exam successfully, despite the pain and the tears and the anger and all those things said and done at that time...Because in the end it is only love that counts...Because love brought us together and made us cross borders that others didn't even dare look at...And in the end I know this won't be the last exam...But each one shows us better and better ways to improve ourselves as humans. The question is: do we really want to graduate?...

Dies irae

Nu stiu ce reprezinta pentru unii ideea de blog...de fapt, nici pentru mine nu sunt foarte sigura ce reprezinta...probabil doar un loc unde sa imi pot insira pe ata ideile precum niste margele, unde sa ma spovedesc intr-un mod mai putin ortodox, unde sa dau voie altora sa asiste la tot ce se petrece uneori in mine...
Iar in clipa asta in mine se petrece o adevarata furtuna..."furtuna zilei de apoi"...in care toti vinovatii isi platesc greselile...iar eu incerc sa imi caut greselile mele ca sa stiu pentru ce o sa dau socoteala...
Trecand nitel peste asta, si facand o paranteza literara, intrucat tocmai am avut parte de un inceput de conversatie relativ interesant cu acelasi amic Amorf cu care imi intretin spiritul momentan, voi incerca sa strecor aici in continuare subiectul respectiv.
Chimia umana.
Ce face ca doi oameni sa se atraga sau sa se respinga?
Si ce determina gradul de atractie sau de respingere?
Pentru ca refuz sa cred in acele treburi absolut ordinare de genul "frumusete", "inteligenta", etc, etc, etc. Toate alea sunt caracteristici. Nu caracteristicile ne atrag la o persoana. Ci impactul pe care il au acestea asupra noastra. Asupra caracteristicilor noastre. Socul pe care il genereaza in sufletul nostru. Sau in mintea noastra. Sau pur si simplu senzatia de moment. Desi nici asta nu este. Pentru ca de multe ori senzatia se limiteaza la momentul in care este perceputa. Si odata trecut momentul...gata. Pa. (Asa traduc unii treaba aia cu "prima impresie" - iar la ei chiar conteaza. La mine se intampla de obicei exact invers. Cand vad ca nu imi place cineva in mod deosebit la "prima impresie", stiu ca o sa ma inteleg foarte bine mai apoi cu el/ea. Si cel mai bun exemplu e sotul meu: primul lucru pe care l-am facut la doar doua ore dupa ce l-am cunoscut a fost sa plang. In hohote. Fara vreun motiv concret. Pur si simplu am plans cu pofta. Are cineva vreo explicatie logica pentru asta?...Banuiam eu. Daca totusi stiti ceva, please feel free to contact me at 07**.***.***. Sau comentati aici.) Revenind. Din acelasi motiv lumea face dragoste. Toata viata. Pentru ca senzatia aia extraordinara a orgasmului nu se pastreaza decat cateva fractiuni de secunda. Senzatia reala. Senzatia de "bine", de "satisfacut", dureaza putin mai mult. Si cand uitam senzatia, o vrem din nou. Pentru ca era "bine". E pur si simplu un drog. Un drog fizico-psihic. Cel mai natural drog posibil: endorfine si feromoni si alte nu stiu cate feluri de hormoni specifici. Deci: chimie. Si asta iese la iveala in toate felurile posibile. O anumita caracteristica a cuiva atinge o "coarda" din noi care elibereaza un anume hormon. Si bang! e "bine". Si mai vrem. Si uite asa se pomeneste cate unul intr-o relatie si nu intelege de ce...pentru ca uita acea senzatie initiala, si nu mai stie unde sa o caute ca sa o perceapa din nou. La sex e mai simplu. E mai "basic". Te obliga mama natura sa o iei in seama. La partea cu creier si alte alea...e mai greu, ca unii "n-are". Asa ca...asta e.
Draga Amorf, ma opresc aici cu dizertatia...nu de alta, dar mi-e teama ca o sa dau in alte subiecte si prefer sa le tratez separat. Ghiveciul e bun doar cand e asortat cu vinete si dovlecei si cu alte legume...nu cu cuvinte alandala. Peace!

Initio

Nu stiu de cat timp nu am mai scris, dar citind cele postate de un foarte bun prieten pe blogul lui mi s-a facut brusc rusine de cat de mult am ignorat posibilitatea de a-mi asterne sufletul pe hartie...
Si daca o buna bucata de timp am incercat sa imi strecor ideile in versuri, dupa parerea multora, si nu doar a mea, chiar reusite, acum am concluzionat eu cu curaj ca ar cam fi momentul sa imi deschid pur si simplu "stiloul" (adica sa dau din degete pe taste) si sa spun lucrurilor pe nume...adica sa scriu, pur si simplu, despre mine si nu numai...
Recunosc cu oaresce jena ca aceata prima postare este oarecum egocentrica...pentru ca sunt prea multe probleme care mi-au incercat deja sufletul pana in prezent si pentru ca, inevitabil, azi am ajuns sa imi pun si eu acea intrebare absolut cliseica "De ce tocmai eu? De ce tocmai mie?!"
Pentru ca nu mi se pare deloc cinstit, Dear Father, ca eu sa ma chinui sa scot capul la suprafata dintr-un noian de probleme (desi acelasi prieten mai sus mentionat imi spunea ca Persoana sus-pusa invocata adineauri nu ne da niciodata mai mult decat putem duce), desi poate ca intr-adevar puteam duce mai mult (ferit-a Sfantul!!! nici dusmanilor nu le doresc sa duca barem cat am dus eu in 24 ore...si nu numai), in vreme ce altii de varsta mea au ca principala problema existentiala toaleta cu care vor merge luni la serviciu sau unde sa mai plece in weekend ca sa se relaxeze. Iar aici nu este vorba in primul rand de bani, desi ei reprezinta mijlocul care face posibile aceste neinteresante probleme existentiale. Aici este vorba in primul rand de preocuparile de baza ale fiecaruia. Adica de prioritatile alese in viata...care la unii sunt atat de profane, incat mi se face rusine mie sincer pentru ei...in vreme ce pentru altii sunt mult, mult, mult prea filosofice si prea sus pentru conditia noastra strict umana. Oricat de trestii ganditoare am fi, dragul meu Amorf. Pentru ca pana la urma si cea mai flexibila trestie se rupe...Si mai e ceva...la ea ruperea e cu atat mai dureroasa cu cat e mai flexibila...pentru ca si flexibilitatea e dureroasa...La trestiile care se rup din prima incercare, s-au rupt si gata...la trestiile care se indoaie ani de zile...ruperea e o adevarata drama...Sincer, nu stiu daca trestia este cel mai corect termen de comparatie...Cu toate ca exact in felul acesta ne comportam uneori...Flexibilitatea si compromisurile pot fi extrem de dureroase in cele din urma...iar noi nu stim sa le acceptam cu eleganta si sa mergem mai departe...nu...pur si simplu ne complicam viata inutil...inutil...si incercam sa ne intindem mai mult decat ne e plapuma...si e foarte adevarat, iubitul meu sot, (care nu stiu daca vei citi vreodata aceste ganduri) ca de destule ori in viata plapuma aia e elastica si se intindeeeeeeee...foarte mult. Dar la fel de adevarat e ca uneori se rupe...si prin gaura creata intra frigul.
Aberez. Dupa 24 de ore de cosmar fac ceea ce sugera Calinescu: bat campii cu gratie in blogul asta, sperand din tot sufletul ca toate aceste cuvinte lasate sa curga oarecum incoerent sa imi mantuiasca mintea obosita de lacrimi si durere. Pentru ca unul din cele mai grele lucruri de pe pamant mi se intampla mie acum: trebuie sa ii demonstrez celui pe care il iubesc cel mai mult in lumea asta ca il iubesc si ca am incredere in el...desi totul in jurul meu ar arata ca nu e asa...si din pacate cuvintele nu sunt suficiente. Cu toate ca pana si in biblie scrie ca "la inceput a fost cuvantul"...adica lumea s-a creat dintr-un cuvant, sau mai bine zis la cuvantul cuiva. La cuvantul tau, Dear Father from Heaven. Pentru ca acest moment ar fi unul excelent sa imi intorc ochii spre cer si sa Te rog sa imi dai un semn de bunavointa...sa NE dai...pentru ca suntem doi oameni care incercam sa facem o familie sa mearga...si pentru ca fara incredere acest lucru nu se poate...
...Imi e pur si simplu dor de sotul meu...asa cum e el...incapatanat, si obosit, si chinuit de atatea probleme, indiferent de cine sunt ele aduse sau create...si tandru cand vrea, si bland cum numai el stie sa fie cu mine cand e linistit...si mi-e dor pur si simplu sa ma uit in ochii lui si sa imi pierd vremea ratacind pe marginea irisului sau albastru precum cerul sau verde precum iarba cand se schimba vremea afara...mi-e dor pur si simplu sa fiu doar cu el, si sa imi aduc aminte de cat de aproape de cer ma poate duce un simplu sarut de-al lui...si de cata primavara e in sufletul meu de fiecare data cand imi spune o vorba buna sau rade cu mine sau facem vreun lucru oarecare impreuna (indiferent ca e vorba de instalarea unui calculator sau de pizza sau de acele clipe sublime de dragoste...)
Aveai dreptate, Amorf...e din ce in ce mai greu sa ma opresc din scris...probabil ca a trecut prea mult timp totusi...cam era momentul sa imi aduc aminte de partea asta din mine...I owe you a beer for this one ;).
O sa incerc sa pun punct pentru moment aici...iar punctul e urmatorul:

Era furtuna, si norii isi sfasiau hainele in ceruri...
Speriata, m-am gandit la tine, iubitule...
Si iata, cerul era senin...

Asta e pentru tine, Ares...iubirea mea...