Initio

Nu stiu de cat timp nu am mai scris, dar citind cele postate de un foarte bun prieten pe blogul lui mi s-a facut brusc rusine de cat de mult am ignorat posibilitatea de a-mi asterne sufletul pe hartie...
Si daca o buna bucata de timp am incercat sa imi strecor ideile in versuri, dupa parerea multora, si nu doar a mea, chiar reusite, acum am concluzionat eu cu curaj ca ar cam fi momentul sa imi deschid pur si simplu "stiloul" (adica sa dau din degete pe taste) si sa spun lucrurilor pe nume...adica sa scriu, pur si simplu, despre mine si nu numai...
Recunosc cu oaresce jena ca aceata prima postare este oarecum egocentrica...pentru ca sunt prea multe probleme care mi-au incercat deja sufletul pana in prezent si pentru ca, inevitabil, azi am ajuns sa imi pun si eu acea intrebare absolut cliseica "De ce tocmai eu? De ce tocmai mie?!"
Pentru ca nu mi se pare deloc cinstit, Dear Father, ca eu sa ma chinui sa scot capul la suprafata dintr-un noian de probleme (desi acelasi prieten mai sus mentionat imi spunea ca Persoana sus-pusa invocata adineauri nu ne da niciodata mai mult decat putem duce), desi poate ca intr-adevar puteam duce mai mult (ferit-a Sfantul!!! nici dusmanilor nu le doresc sa duca barem cat am dus eu in 24 ore...si nu numai), in vreme ce altii de varsta mea au ca principala problema existentiala toaleta cu care vor merge luni la serviciu sau unde sa mai plece in weekend ca sa se relaxeze. Iar aici nu este vorba in primul rand de bani, desi ei reprezinta mijlocul care face posibile aceste neinteresante probleme existentiale. Aici este vorba in primul rand de preocuparile de baza ale fiecaruia. Adica de prioritatile alese in viata...care la unii sunt atat de profane, incat mi se face rusine mie sincer pentru ei...in vreme ce pentru altii sunt mult, mult, mult prea filosofice si prea sus pentru conditia noastra strict umana. Oricat de trestii ganditoare am fi, dragul meu Amorf. Pentru ca pana la urma si cea mai flexibila trestie se rupe...Si mai e ceva...la ea ruperea e cu atat mai dureroasa cu cat e mai flexibila...pentru ca si flexibilitatea e dureroasa...La trestiile care se rup din prima incercare, s-au rupt si gata...la trestiile care se indoaie ani de zile...ruperea e o adevarata drama...Sincer, nu stiu daca trestia este cel mai corect termen de comparatie...Cu toate ca exact in felul acesta ne comportam uneori...Flexibilitatea si compromisurile pot fi extrem de dureroase in cele din urma...iar noi nu stim sa le acceptam cu eleganta si sa mergem mai departe...nu...pur si simplu ne complicam viata inutil...inutil...si incercam sa ne intindem mai mult decat ne e plapuma...si e foarte adevarat, iubitul meu sot, (care nu stiu daca vei citi vreodata aceste ganduri) ca de destule ori in viata plapuma aia e elastica si se intindeeeeeeee...foarte mult. Dar la fel de adevarat e ca uneori se rupe...si prin gaura creata intra frigul.
Aberez. Dupa 24 de ore de cosmar fac ceea ce sugera Calinescu: bat campii cu gratie in blogul asta, sperand din tot sufletul ca toate aceste cuvinte lasate sa curga oarecum incoerent sa imi mantuiasca mintea obosita de lacrimi si durere. Pentru ca unul din cele mai grele lucruri de pe pamant mi se intampla mie acum: trebuie sa ii demonstrez celui pe care il iubesc cel mai mult in lumea asta ca il iubesc si ca am incredere in el...desi totul in jurul meu ar arata ca nu e asa...si din pacate cuvintele nu sunt suficiente. Cu toate ca pana si in biblie scrie ca "la inceput a fost cuvantul"...adica lumea s-a creat dintr-un cuvant, sau mai bine zis la cuvantul cuiva. La cuvantul tau, Dear Father from Heaven. Pentru ca acest moment ar fi unul excelent sa imi intorc ochii spre cer si sa Te rog sa imi dai un semn de bunavointa...sa NE dai...pentru ca suntem doi oameni care incercam sa facem o familie sa mearga...si pentru ca fara incredere acest lucru nu se poate...
...Imi e pur si simplu dor de sotul meu...asa cum e el...incapatanat, si obosit, si chinuit de atatea probleme, indiferent de cine sunt ele aduse sau create...si tandru cand vrea, si bland cum numai el stie sa fie cu mine cand e linistit...si mi-e dor pur si simplu sa ma uit in ochii lui si sa imi pierd vremea ratacind pe marginea irisului sau albastru precum cerul sau verde precum iarba cand se schimba vremea afara...mi-e dor pur si simplu sa fiu doar cu el, si sa imi aduc aminte de cat de aproape de cer ma poate duce un simplu sarut de-al lui...si de cata primavara e in sufletul meu de fiecare data cand imi spune o vorba buna sau rade cu mine sau facem vreun lucru oarecare impreuna (indiferent ca e vorba de instalarea unui calculator sau de pizza sau de acele clipe sublime de dragoste...)
Aveai dreptate, Amorf...e din ce in ce mai greu sa ma opresc din scris...probabil ca a trecut prea mult timp totusi...cam era momentul sa imi aduc aminte de partea asta din mine...I owe you a beer for this one ;).
O sa incerc sa pun punct pentru moment aici...iar punctul e urmatorul:

Era furtuna, si norii isi sfasiau hainele in ceruri...
Speriata, m-am gandit la tine, iubitule...
Si iata, cerul era senin...

Asta e pentru tine, Ares...iubirea mea...